De Citit : Altele

Umor organic

| 11 mai

 

De ce nu ar merge să faci glume pe seama aspectului interior al unui om? Să te legi de cum arată pe interior, să faci mişto de defectele şi imperfecţiunile sale… Evident, nu te iei de ăia care au frumuseţe interioară şi care, lucru mult mai uşor observabil, sunt cam aceiaşi care au şi o ditamai urâţenie exterioară. Dar să ne ocupăm de cei cu defecte interioare.  Cum ar fi să-i spui unuia: „Bine, băi, tu vorbeşti? Tu, care ai doar un rinichi? Mai bine te-ai uita la concentraţia trigliceridelor la tine, decât la hemoglobina mea!” Sau: „Băi, borâtule, cu ficatul ăla cât capul Oanei Roman crezi tu că mă impresionezi?” Sau: „Nenorocitule, eu, să am colonul tău, n-aş mai avea tupeul să ies din casă!”  Cred că ar trebui cultivate astfel de miştouri. În primul rând că îi va forţa pe copii să înveţe mai bine la orele de Biologie, care ar părea, e drept, o şcoală vadimista de înjurături. În al doilea rând, s-ar pune mai mult accent şi pe interiorul unui om, nu doar pe partea să exterioară, superficială. Orice s-ar spune, ar fi un mişto mai profund, la propriu. Vă daţi seama, după atâtea mii de ani în care poreclele s-au pus pe baza crudelor constatări ale unor stări de fapt exterioare: Carinoasa, Aragaz cu patru ochi, Grasu’, Chelu’…, ar fi o evoluţie.  Îmi şi imaginez cum ar venii copilul acasă de la şcoală plângând şi-ar stă de vorba cu mă-sa:  – Mami, nu mă mai duc la şcoală, că copiii îmi spun Pancreas!  – Cine?  – Păi, Globulă şi Hematie!  – Şi proastă aia de învăţătoare, cu apendicele ăla de ţărancă, nu a zis nimic?