Ma intreb daca o vacanta de vara fara Vama Veche exista cu adevarat sau este doar un cosmar care nu-ti da drumul din gheare.
Intrebarea ma incearca in fiecare vara, de obicei prin a doua decada a lui iulie, poate cu gandul la temperamentul fetelor din ultimile zile ale zodiei cancerului, ochiuri de mare fierbinti, adanci si aparent calme sub lumina lunii… Si sigur ca nu am nici un raspuns, nu unul definitiv in orice caz… Vama nu este un loc in sine, nu unul fizic in orice caz… Stiu lucrul asta, ca si voi, de atat de multa vreme incat uneori ma indoiesc de el si imi incerc norocul prin tot felul de Vami aparente. Ar putea fi vorba de Velica Plaja, in sudul Muntenegrului (vedeti, am scris-o pe romaneste), sau de Saintes Maries de la Mer, in sudul Frantei, prin Camargue (erau trei, Mariile astea, venite intr-o barca si adorate de tiganii francezi), sau de locuri mai consacrate, cel putin in imaginarul nostru, cum ar fi insula Ios din Grecia sau Ibiza, si ea, stim cu totii, parte din marele covor de gazon al noilor campii Elizee, pe care il ardem, jertfindu-l pe altarul lipsei de griji… Ultima incercare de a ma scapa de Vama (“se dédouaner” cum spun francezii in biata lor limba, prea bogata pentru simtirea momentului…) am facut-o pe langa Valencia, intr-un loc simpatic, El Salers pe numele lui de pe harta, dar pur si simplu «no name» in realitatea lui intima, pentru ca lucrurile se intampla cu adevarat chiar in interiorul Valenciei, suficient de nebuna si de petrecareata, astfel incat nisipul sa nu mai fie indispensabil… Marele secret disimulat de zeita Distractie este de fapt, si asta peste tot, vorba care fuge printre prieteni, ajutata de alcoale (sic!), de muzica si de fumul din mugurii de manuta verde, vorba de dragoste, de duh si de trandaveala, din care se tese atmosfera locului… Vorba si oamenii ei… Unde-s? Poate la Vama…