Cel mai rau e cand se intampla ceva, dar nimeni nu stie ce.
Multimea afluieste pe strada, din telefoane tipa manelele noi, “Preesediintee, preese dinte, io eram fata cumiiinteee…“, vantura steaguri tricolore cu gaura si toti, fara exceptie, inalta doua degete in V. Popescu priveste, peste umar, in spate. Localul a disparut, in locul lui e o cladire noua, cu cateva etaje, urata, fireste, ca toate cladirile ce o inconjoara. Meschina, faiantata, neincapatoare, incomoda. Dar ochii nu le stau la cladiri, desi acolo, acolo unde se uita ei cu o privire usor tampa, era, in aceeasi seara, localul disputelor lor amicale, La Geamuri multe. Ochii le sunt atrasi de multimea care se imbratiseaza, care chiuie si huiduie.
— Acum sa-mi spui, Popescule, daca visam sau suntem treji.
— E simplu de verificat. Ciupeste-te. Daca te doare, esti treaz, daca nu, nu.
— Dar creierul meu nu poate fabrica senzatia de durere? Daca eu visez, pe mine sa ma doara!
— Noo. In vis te poti intrista, poti amorti, chiar plangi si zbori, da’ durere fizica nu-ti poti produce. Si numai discutia asta despre somn n-am putea-o avea in somn. E ca si cum te-as intreba: “Dormi?“, iar tu mi-ai raspunde: “Da“.
— Nicio grija, stiu ca nu dormim. Ce nu stiu e unde suntem, desi e tot Pantelimonul nostru vechi. Si ce-i cu multimea asta? Ai zice ca au invins ai nostri! zice tare Anastase.
— Ai nostri au invins, tataie! Huo, mortaciunilor! Pensionarilor!
Popescu si Anastase se simt ridicoli (si batrani) in acelasi timp. Merg contra curentului si se uita in dreapta si-n stanga, fara speranta.
— Pricep ca nu pricep…
Dar macar in ce zi suntem putem afla?
Si, ca prin miracol, in fereastra unei banci scrie mare, cu rosu, galben si albastru: 22 noiembrie 2009.
— Am belit-o!