De Citit : Editoriale

Tiuituri

| 15 iunie

Simptomatologia e o stiinta, nu o arta.

Au inceput sa-i tiuie urechile. Mai intai a dreapta, ca un greiere strivit pe jumatate, apoi cea stanga, iar sunetele au inceput sa impleteasca o cununa de lauri pe dinauntrul testei. In varful capului, impletitura il trage jos, in sant. De cele mai multe ori, Gheorghe esueaza acolo si se rasteste la lume: "Veto, ce toale nasoale ai!“ "Vasiilee, nu te pisa, bai, peste mine!“ Cand il ridica de jos, oamenii constata cu surprindere ca nu duhneste. Iar limba nu i se impulica-n gura. Isi cuprinde teasta-ntre palme, o strange si se dumireste. Dar, incetul cu incetul, auzul i s-a astupat cu tiuituri. De aceea, inlocuieste sunetele si fosnetele naturii cu ganduri. Iar gandurile lui iau forme tot mai ciudate. Gheorghe se mira el insusi de ciudateniile care coplesesc realitatea. O pasare cu pene de foc aprinde surile si dispare in varful cerului. Un sarpe poarta oua in trei boturi si le depune in cuibul cucului. Masina cu taisuri de coasa reteaza picioarele celor care trec pe ulita. Ei alearga pe drum cu cioturi de picioare. In sfarsit, copiii satului tarasc, legat cu un odgon de pacura, un inorog in calduri. Gheorghe se sperie, pe zi ce trece, tot mai tare. Ar vrea sa-si inchida urechile, dar nu face decat sa stranga ochii, pana vede stele verzi. Lumea din jur creste, bestiarul sporeste, panica il copleseste. Dupa un an de ameteala, Gheorghe s-a ascuns, definitiv, in casa. Sta cu ochii in tavan, iar urechile lui vad camilopardali, broscoporci, intr-o harmaiala care tiuie de-i ia mintile. Brusc, cu ochii in filamentul becului, Gheorghe aude linistea. E ca o taietura de cutit. Monstrii se curata, cu spaclul, de pe pereti si din aer. Iar lumina sta locului, timpul s-a oprit, nimic nu conteaza. Gheorghe pare ca se uita la lumea cea noua, dar nimeni nu stie daca vede ceva – si ce.