De Citit : Editoriale

Tic-tac? Bip-bip!

| 22 decembrie

La mai bine de patru ani de cand ma minunam de acelasi lucru, tot nu-mi vine sa-mi intorc ceasurile.
Nu prea le port. Stau aruncate prin casa, pe dupa biblioteca, pe dupa noptiera, dupa toane, ba cazute, ba stranse la un loc. Unele sunt vechi, luate din portbagajele unor vanzatori de sabii. Altele n-au mers niciodata pentru ca mi-e lene sa le intorc, dar mi-a placut culoarea. Nici unul nu e valoros.
Cand eram mic chiar imi placeau ceasurile. Ma duceam la scoala cu un ceas nou si aveam la ce sa ma uit in timpul orelor. Eram copil si simplul fapt ca secundarul ala se plimba la nesfarsit ma captiva minute intreci. Pe alea electronice cu sapte melodii le-am visat si zi si noapte. La cele analogice imi puneam ceasul ca sa vad cum se schimba data la miezul noptii, lent ca o nastere. Le tineam la ureche, sa aud cum merge timpul. Acum, ca port, fara sa vreau, un ceas electronic pe fata telefonului mobil, am ajuns sa-mi pun ceas fara baterie la mana.
Poate stiti sau v-ati dat seama ca mai toate ceasurile din reviste sunt puse la 10:10. E o chestiune de estetica, de ergonomie a cadranului, care face ca ora 10:10 sa constituie cel mai frumos aranjament al acelor de ceas. Asa ca-mi pun si eu ceas la incheietura, desi am si la telefon, il setez pe 10:10, si devine ceea ce trebuie sa fie in 2012: un accesoriu creat sa bucure ochiul.
O fac doar in anumite zile, cand simt ca imi lipseste ceva. Pana la zilele alea, ceasurile stau pe raft, gata sa fie duse in grupuri de cinci catre ceasornicar, chezasul potrivirii oricarei baterii plate din lume. Nu le-am dus inca, si ma gandesc sa le las la 10:10 toata viata. Doar ca nu m-am hotarat la data.