Mana-ncordata n-arunca departe.
Virusul responsabilitatii mi-a infectat toata viata. In grupul de prieteni aveam mereu grija sa se impace certaretii. Aveam mereu grija sa-mi fac munca impecabil, sa nu risc decat calculat.
M-am gandit ca trebuie sa am grija de cei de-acasa, parintii devenindu-mi, practic, un fel de copii, cu care si acum ma cert ca sa le fac bine cu forta. „Pentru ca asa spun eu“, le mai arunc (o greseala pe care o s-o regret cu siguranta cand or creste mari). In relatiile amoroase nu intelegeam cum poate cineva sa se opuna unei atat de atente griji de-a fi totul perfect pentru amandoi. Nu mi-ar fi trecut prin cap ca nu grija mea ci rigiditatea acesteia era monstruoasa si de nesuportat.
In ultima vreme am inceput sa inteleg. Din carti, din apropiati, din istoria mea si din cine stie ce subconstient colectiv am priceput in final ca energia mea e limitata. Si ca daca folosesc o jumatate din ea ingrijorandu-ma ca nu fac destule pentru ceilalti, „ei logic“, as putea sa folosesc de doua ori mai multa energie fara griji. Stiu ca e greu sa renunti la obiceiuri proaste, chiar daca e perfect rational s-o faci. Suntem invatati ca atunci cand sufera cineva sa conteze mai mult cand ne doare si pe noi decat cand ajutam. Si asta e prost pentru toata lumea. (Bine, sunt momente cand ai nevoie sa simti ca un prieten iti e aproape, ca imparti povara cu cineva. Dar pentru asta nimeni nu trebuie sa faca nimic, pentru ca misterioasele simetrii ale prieteniei rezoneaza oricum la neajunsuri comune, ba chiar sunt intretinute de ele). Ramane urmatoarea dilema romaneasca: daca ii moare capra vecinului, eu trebuie s-o tai pe-a mea?