spiritul puscariei in concert
Eu fac parte din micul grup al persoanelor optimiste. Eu cred ca oamenii sunt buni pana la proba contrarie si ca, daca mai sunt unii care gresesc, ei sunt in stare sa recupereze si sa redevina niste persoane ok. Eu cred, de asemenea, ca oamenii din puscarii au fost trimisi acolo pentru a parcurge un program la finalul caruia sa fie in stare sa se intoarca intre noi. Daca este adevarat ce cred eu, atunci numarul celor care ar incalca legea din nou dupa iesirea din penitenciar ar fi nesemnificativ. Dar chiar asa: ia spuneti voi – ca va vad istete si smecheri – care credeti voi ca este procentul de persoane care se intorc in puscarie dupa eliberare? Alegeti o litera de aici: a=10%, b=25%, c=50%, d=60%, e=100%. Daca ati raspuns c sau d sunteti mai realisti decat mine cu optimismul meu ridicol. Practic, multi dintre cei care intra in puscarie nu mai ies niciodata: efemerele lor incursiuni prin lumea din afara zidurilor penitenciarului sunt irelevante. Intre ei si noi raman neclintite, alte ziduri. Cati angajatori sunt de acord sa accepte persoane cu cazier?
De ce s-au obosit anul trecut Dana Cenusa (de la Administratia Nationala a Penitenciarelor), Andrei Dinescu si (regretatul) Catalin "Tobi" Neagu sa care niste bongosuri in penitenciarul de minori Craiova? De optimisti ce erau? Poate ca da. Asta a fost pariul lor. Acum cateva zile a cantat la Bucuresti Shamanelism, o trupa de percutie si voci. Vreo sapte-opt tineri, produsul pariului cu pricina. Eu i-am vazut la La Scena. Normal ca am sa va spun acum ca rezultatul a fost mai mult decat muzica, pentru ca s-au inecat de emotie ei, au lacrimat parintii lor din sala si-au rasu’-plansu’ si civilii din public. Dar daca o intalnire muzicala atat de insolita ar putea subrezi zidul care ne desparte, asta nu stiu. Pot sa spun insa ca mie concertul Shamanelism mi-a dat ideea ca ar trebui sa facem cu totii putina puscarie ca sa nu ne mai simtim chiar atat de diferiti.