De Citit : Editoriale

SF ambitios

| 15 iunie

Prometheus merge ca aventura SF de vara, dar, in pofida aerului sau ponderos, n-are de ce sa fie confundat cu un monument al genului.

Indelung amanata revenire la SF a lui Ridley Scott – autor al unor texte sacre ale cinematografului popular, precum Alien (1979) si Blade Runner (1982) – e o aventura fatoasa, adecvata umplerii a doua ore fierbinti de vara, dar si cu ambitii de monumentalitate care raman neimplinite. Pe scurt, Prometheus trateaza despre originile creaturilor din seria Alien, dar si despre originile vietii pe Pamant, despre ghimpii din relatia unui android (Michael Fassbender) cu cei care i-au dat viata (subiectul lui Blade Runner), dar si (generalizand sumbru) despre ghimpii din orice relatie genitor-progenitura. Numai ca aglomerarea atator teme "grele" nu compenseaza pentru superficialitatea cu care sunt tratate. De pilda, ieftinul gest scenaristic de a agata un crucifix la gatul eroinei nu adauga niciun dram de seriozitate teologica raspunsului imaginat de realizatori la "marile intrebari" din seria "de unde venim?", "oare avem vreun rost in Univers?" etc.
Raspunsul respectiv ramane un loc comun SF, in amenajarea caruia regizorul nu reuseste sa faca saltul de la decorativism la vizionarism – adica la propriul lui 2001: A Space Odyssey. Decorativa ramane si malevolenta androidului fata de homo-sapiensi (dramatizata mult mai putin imaginativ decat a "replicantilor" din Blade Runner), dupa cum tot un loc comun e si prezenta unui personaj miliardar si decrepit care vrea sa afle secretul nemuririi de la presupusii "zei" (extra­terestri) care ne-au creat. In ceea ce priveste horror-ul, singurul moment care iese din comun e cel al unei auto-operatii de avort/cezariana: in traditia seriei Alien, nasterea e asociata ideii de inva­dare/infestare a corpului omenesc de hidoase materializari ale alteritatii.