Sosetele mele sunt nemuritoare
De curand, am descoperit ca in cutia cu sosete se afla o pereche veche de 20 de ani. Sunt niste sosete Reebok, albe, grosute, din bumbac. Le purtam cand jucam tenis, de unde si longevitatea lor (pentru ca n-am mai jucat demult). Tot scormonind in cutia pe care o impart cu chilotii, mi-am dat seama ca nu m-am purtat frumos cu sosetele mele. Cele mai multe sunt intr-o stare induiosatoare, rupte, desperecheate, marcate de viata dusa intre talpa piciorului si cea a incaltamintei.
Sosetele au o existenta ingrata. La sfarsitul zilei sunt mai obosite ca noi. Traiesc in cutii, izolate de alte piese vestimentare. Daca barbatii isi mai pastreaza tricourile din tinerete, cand le vine vremea, sosetele se duc fara regrete in punga de gunoi. Ne atasam de ele pentru perioade scurte sau chiar deloc. Pentru ca nu sunt vizibile, indivizi ca mine, care nu dau doi bani pe ele, folosesc cele mai ieftine si destramabile soiuri. In loc de “viata de caine”, gasesc ca e mult mai potrivit sa spui “viata de ciorap”.
In cultura populara sunt incluse doar in expresia “a pune banii la ciorap”. Foarte rar mi-a pasat de ce am in picioare, asa ca m-am gandit sa fac ceva pentru sosetele mele. Le-am fotografiat, pentru a le avea pentru totdeauna in fata ochilor, cat si in memorie, ca un monument pe care sunt sapate numele eroilor morti intr-o mare batalie. Pentru ca asta sunt, niste eroi anodini, care duc lupte zilnice din care ies cu urzeala tot mai rarita. Stiu ca va veni un moment cand vor aparea sosetele de unica folosinta. Lor li se vor opune sosetele crosetate de bunici, cele de firma de 25 de euro perechea, asortate la nuanta cu pantofii, pantalonul, camasa, cravata, amanta. Urmatorul album Eric Clapton se numeste Old Sock. E un semn.