123 – s-a furat un tren.
Tony Scott (fratele lui Ridley) e unul dintre cei mai netalentati regizori de succes pe care-i are Hollywood-ul. Metoda lui de a ridica pulsul spectatorului si de a-l mentine ridicat este sa hiperdinamizeze, prin filmare sau prin montaj, fiecare actiune pe care ne-o prezinta, indiferent de greutatea ei dramatica intrinseca. Nu-ti trebuie talente speciale de manipulator ca sa agiti publicul in felul asta; tehnologia il agita in locul tau. Nu trebuie nici macar sa te gandesti la ce faci – un asemenea „stil“ merge pe pilot automat. Noul sau film, 123 – s-a furat un tren, e o versiune „actualizata“ a unei povesti filmate pentru prima oara in 1974, despre un metrou deturnat, ziua-n amiaza mare, in New York. In ce sens „actualizata“? In primul rand, raufacatorul (John Travolta) e un fost rechin de Wall Street.
In al doilea rand, cele cateva portrete de simpli cetateni prinsi in metrou, schitate foarte la repezeala, arata clar ca, in cazul unui atac, new-yorkezii zilelor noastre s-ar sacrifica pentru necunoscuti si ar muri declarandu-si iubirea pentru cei dragi. Pretentiile acestui film ca are ceva de spus despre lumea de azi sunt atat de subtiri incat, daca ar fi avut vreun dram de rusine, Scott si scenaristul sau, Brian Helgeland, ar fi renuntat la ele. Travolta si Denzel Washington (in rolul unui dispecer de la metrou, care preia apelul cu revendicarile deturnatorului si de care acesta din urma se ataseaza) au unul dintre duelurile alea telefonice complet artificiale dintre personaj pozitiv si personaj negativ, in cursul carora e musai sa se vorbeasca despre Dumnezeu si sa se rosteasca replica: „De fapt, si tu esti la fel ca mine.“. Actorii isi paseaza frumos unul altuia, dar ce-si paseaza ei e un rahat.