Despre ce e vorba, de fapt, in Shutter Island al lui Martin Scorsese.
In noul film al lui Martin Scorsese, Shutter Island, Leonardo DiCaprio e un politist care ancheteaza disparitia unei paciente dintr-un sanatoriu de psihiatrie, in America anului 1954. Ambianta sanatoriului e una de film horror. Unul dintre doctori pare sa fie un fost nazist.
Umbla zvonuri despre practici medicale sinistre – nu numai lobotomii (legale in epoca), ci si spalari pe creier comandate de o institutie (care a existat si in realitate) de combatere a infiltrarii comuniste. Nici vestile din lumea exterioara nu sunt linistitoare: bomba nucleara, razboiul din Coreea, amintirea inca proaspata a razboiului mondial (sursa de vise urate pentru politist)… Toate obsesiile americane din anii ’50 sunt prezente in acest film, filtrate printr-o stilistica ce tine si ea de cultura populara a epocii – o stilistica ce provenea din asa-numitul expresionism german (un curent important in anii ’20) si care a constat atat intr-un soi de „tabloidizare“ a acestuia (in asa-numitele filme noir si in horror-urile de serie B), cat si intr-o rafinare a lui (in filmele lui Hitchock). Dar Scorsese nu face doar un exercitiu de stil.
El compune un adevarat eseu de istorie a cinematografului: dramatizeaza o teza draga multor istorici, si anume ca cinema-ul american al anilor ’50 (in special acele genuri lipsite pe-atunci de prestigiu cultural) poate fi „citit“ ca o radiografie edificatoare a unui mental colectiv foarte tulburat. Scorsese dramatizeaza ideea asta creand un personaj bolnav psihic si umplandu-i spatiul mental cu obsesiile epocii, filtrate prin stilistica filmelor ei. Si face asta livrand totodata un film pentru publicul larg, cu o rasturnare finala de situatie care va naste discutii aprinse.