De Citit : Editoriale

ori, bolero, dementa

| 18 noiembrie

Azi am iesit din casa pe la ora 15. Din cauza norilor grei, afara era intunecat. Oamenii de pe scara blocului sau de la aprozar imi dadeau, deja, „Buna seara“.

Asta imi aminteste de povestirea unui prieten care s-a trezit special pentru a prinde rasaritul pe terasa din Vama unde se difuzeaza regulat Bolero-ul cu ocazia acestui eveniment. Bolero-ul a fost scris de Ravel pe vremea cand suferea de o forma de dementa determinata de o afectiune a lobului frontotemporal, datorandu-si, se pare, caracterul repetitiv tocmai acestei afectiuni.

Chiar daca tine de medicina, el nu trebuie sa stirbeasca apetitul oamenilor pentru minunata bucata, mai ales atunci cand ea poate sublinia aceasta minune repetitiva a naturii numita rasarit. Prietenul meu s-a frecat la ochi si a ajuns pe terasa unde Bolero-ul dement incepuse de putin timp. Din pacate, orizontul era acoperit de nori, si chiar daca era fix ora la care soarele isi iteste capul monocrom din ultima linie a pamantului, nimic nu se vedea in spatele norilor. Atmosfera se lumina gradual insa nu puteai, nici pe departe, sa urmaresti o sursa punctiforma de lumina suindu-se spre cer, asa cum se stabilise la Geneza. Cand s-a terminat Bolero-ul, afara nu era zi, era gri inchis.

Motiv pentru care a fost pus din nou. Durata lui medie se situeaza undeva in preajma celor 15 minute, Ravel insusi spunand ca are 17 minute. 30 de minute de Bolero pentru a vedea un rasarit alb-negru ar putea sa i se para mult inclusiv compozitorului, ca sa nu mai vorbim de percutionist. Si asta e doar vina norilor, despre care ziceam in prima parte. Nori care fac si desfac. Degeaba avem soare daca nu se vede si vecinii imi dau „Buna seara“ la ora 15.
Timpul ar trebui sa se masoare in nori, va zic eu.