Unele seri sunt ca semintele.
Noi, oamenii, semanam cu plantele. Unora ne place sa ne desfatam la soare, extrovertiti si veseli. Altora ne prieste umbra si umezeala sentimentelor. Unii stau drepti si inalti, nepasatori la buruieni, altii ne intindem dupa orice din jurul nostru. Radacinile unora inteapa in adancul pamantului, acolo unde, altadata, cresteau alte plante. Altii abia se-agata in nestiut, preferand sa se incolaceasca de-a lungul aracilor viitorului. Unii facem flori. Niciodata mereu. Nu. Dar uneori ne merge asa de bine, ne e asa de primavara, ca ne apar deasupra capului flori, ca niste ganduri sanatoase. Toti crestem intai in sus. Apoi majoritatea ne oprim. Unii cautam curiosi apa in pamantul plin de mister, lasand-o sa ne tot nasca, de mii de ori intr-o clipa. Altii se ofilesc.
Raman in picioare dar se usuca, iar gandul nu le mai naste flori. Unii ne aruncam in vant semintele, fara sa ne pese de roade, macar stim c-am imprastiat ce seamana cu noi. Altele mimeaza altruismul doar ca sa inhate, flamande, albine. Unii suntem urati. Asa zice lumea. Dar e doar iarna. Intr-o zi o sa uimim cu culorile pe care le avem, acum numai in crengi. Altii sunt frumosi tot timpul. Si lumea ii invidiaza. Nu stie ca ar vrea sa mai lase din povara verde, sa isi mai intinda si ei crengile, sa-si permita sa se sluteasca. Unii-avem crengi rupte. Unii dintre noi ne-am dus asa de sus ca ne rupem fara ajutor. Altora ne place sa ramanem pe pamant, vigurosi, independenti. Si toata gradina asta e atat de frumoasa la privit, doar atata vreme cat intelegem ca noi, oamenii, semanam cu plantele. Si ca gradina ramane frumoasa. Doar cata vreme reusim. Sa privim unii la altii. Fara sa plivim.