De Citit : Editoriale

Nulitate

| 21 octombrie

Mircea Daneliuc e genul de intransigent care da intransigentei o reputatie proasta.

Mircea Daneliuc nu e Ioan Carmazan. Nu e un impostor. El are o viziune. De la un timp incoace, filmele lui spun, toate in acelasi fel, urmatorul lucru: viata (in Romania) = nulitate. Personajele lui traiesc, sufera si mor la fel de neinteligent ca jivinele din jurul lor (porci, caini, gaini, gaste). Nu e nicio diferenta intre ei si ele. Secventa dupa secventa, se imperecheaza (de obicei prin viol), se maraie si se incaiera. Aproape s-ar putea spune ca e vorba despre o singura secventa, care merge in bucla. Nu exista un conflict dramatic – cu miza, crescéndo etc.

De unde miza? Cu aceste personaje nu e nimic in joc – nimic de ordin moral sau spiritual. Si dat fiind faptul ca, atunci cand moare cate unul, evenimentul tinde sa fie pus in scena cu multa neglijenta (uneori abia daca se intelege cine-ce-cum), e greu sa conteze ce se intampla cu ele din punct de vedere fizic. Deci de unde crescéndo? Atunci cand ostilitatile ies in sfarsit din bucla aceea si intra intr-o escalada traditionala (unul ii omoara altuia cainii, ala il omoara pe el etc.), neglijenta intentionata (sau nu; nu se poate sti sigur) a punerii in scena le impiedica oricum sa conteze: nu numai ca nu au insemnatate, dar nu au nici macar soliditatea unor evenimente vazute clar.

Prin urmare, desi Daneliuc are o viziune, rezultatele lui nu difera prea mult de ale unui Carmazan, care n-are: si unul, si altul fac filme in care nu conteaza ce se intampla. Nu se intampla decat vanzoleala si zgomot. Daneliuc vorbeste despre nulitate punand nulitate pe ecran: nu un discurs despre nulitate, ci, pur si simplu, nulitate. Noul lui film se cheama Cele ce plutesc. Are in distributie o debutanta frumoasa si aparent talentata – Olimpia Melinte.
Dar, chiar si cu ea, nu e de vazut.