Sherlock Holmes putea fi si mai rau decat este, dar mult mai rau nu putea fi.
Regizat de Guy Ritchie, Sherlock Holmes e un talmes-balmes de batai in kung fu, ritualuri de magie neagra, scamatorii cu planurile temporale (mai putin lipsite de noima decat in alte filme de Ritchie, dar, ca de obicei, mult mai putin smechere decat i se par lui), peisaje londoneze victoriene pictate pe computer (in culori violente de banda desenata), costume de epoca adaptate gusturilor moderne, mascariciuni vizuale si verbale indatorate nu vechilor carti si filme cu Sherlock Holmes, ci mai curand vechilor James Bond-uri cu Roger Moore, deductii detectivistice, deghizaje, conspiratii, pitici, explozii, uriasi. Nimeni nu spune ca ingredientele astea n-ar fi putut merge bine impreuna, dar Ritchie si scenaristii lui nu le fac sa mearga impreuna, ci doar le inghesuie; pentru ei, important e sa aiba tot timpul cu ce arunca in spectator – ba un pitic, ba o explozie, ba un kung fu.
Acesta e modul clasic de operare al oamenilor care fac divertisment fara a avea talent, fara a avea o idee generala despre ceea ce fac, avand doar bani. Banii pot pune pe ecran multe lucruri, dar nu pot aduna acele lucruri intr-un intreg smecher (cum se vrea acest Holmes); e nevoie si de umor (or, Ritchie nu prea are umor; are o nevoie ireprimabila de a glumi, dar asta-i altceva), e nevoie si de stil (or, Ritchie n-are stil; n-are decat afectari – de pilda, jocurile lui cu planurile temporale – care, ce-i drept, pot lua ochii si pot trece drept talent regizoral). Robert Downey Jr., care joaca rolul titular, e un mare talent, dar, neglijat de un regizor si de niste scenaristi ocupati sa arunce tot timpul in noi – fara discernamant si fara stiinta de a construi – cu atractii mari, mijlocii si mici, e redus la a face mutrite simpatice.