Funny People (pe ecrane din 25 septembrie, sub titlul Tipi simpatici) e o comedie plina de glume porcoase si, in acelasi timp, una foarte complexa. Merita vazuta.
Ca si comediile precedente ale lui Judd Apatow, Virgin la 40 de ani si Un pic insarcinata, Funny People nu e un produs industrial asamblat conform unei formule, ci un film de autor, prin intermediul caruia Apatow incearca, daca nu sa solutioneze, macar sa formuleze cat mai bine o problema care-l framanta.
Problema lui e urmatoarea: talentul si afectiunea cu care scrie despre gasti de barbati infantili, care vorbesc non-stop (si foarte haios) despre penisurile lor, e in dizarmonie cu lucrurile (sensibilitatea, responsabilitatea etc.) in care crede ca sot si tata. De la un film la altul, el s-a straduit tot mai mult sa tematizeze aceasta dizarmonie – sa-i dea o relevanta cat mai larga. Funny People e filmul in care o tematizeaza cel mai bine: e plasat in lumea comediantilor profesionisti din L.A. – oameni pentru care vorbitul haios despre penis e o meserie – si intrebarea pe care o pune este in ce masura talentul acesta ii face inadecvati in raporturile lor cu lucrurile serioase din viata. E posibil ca investigatia lui sa se bazeze pe o exagerare a proportiilor problemei, dar e intreprinsa cu multa finete – si, in acelasi timp, cu mai multa darnicie ca oricand in ceea ce priveste glumele porcoase.
E un film lung si foarte ambitios, care in primele 2 acte se preface ca respecta un traseu hollywoodian regulamentar, mai intai comic si apoi lacrimogen – e vorba despre relatia dintre un comic bogat si blazat (Adam Sandler), caruia tocmai i s-a diagnosticat o leucemie, si incepatorul pe care-l angajeaza ca asistent –, pentru ca in actul trei sa iasa din orice schema hollywoodiana, lepadand melodrama, respingand „lectiile de viata“ facile si integrand farsa intr-un cinema de observatie realista a oamenilor si a relatiilor.