De Citit : Editoriale

Noul Robin

| 19 mai

Peste ideea simpla de Robin Hood – omul care ia de la bogati si da la saraci –, Ridley Scott a aruncat o groaza de alte idei, nu neaparat originale sau potrivite.

La finalul lui Robin Hood, eroul (Russell Crowe) abia si-a inceput cariera de proscris care ia de la bogati si da la saraci. Cu ce s-a ocupat pana atunci? Ei bine, nu cu traditionalul sau adversar, seriful din Nottingham; acesta e o prezenta neglijabila in filmul lui Ridley Scott. Nici regele Ioan Fara de Tara nu e cine stie ce adversar aici. Noul Robin lupta ca sa respinga o invazie franceza si profita de ocazie pentru a-l face pe rege sa semneze Magna Carta Libertatum – un contract intre suveran si nobili (emis si in realitate in 1215), menit sa puna capat abuzurilor de putere ale celui dintai. Deci el nu mai protesteaza atat impotriva distribuirii inechitabile a bunurilor, cat impotriva persecutarii micilor proprietari de catre stat, prin impozite; in termeni politici moderni, faptele lui au de ce sa bucure mai mult dreapta decat stanga, in timp ce cuvintele lui au de ce sa-i inspire pe demagogii populisti de orice orientare. O lozinca de-a lui suna asa: „Nobilii nu se deosebesc de oamenii de rand decat prin vesminte“; oarecum nepotrivit in gura unui personaj din secolul al XIII-lea, dar ce conteaza, din moment ce e pe placul marelui public?
Nelasandu-se nici ea mai prejos, Marion (Cate Blanchett) comenteaza purtarile lui Robin si ale tatalui ei cu genul de sarcasm („Intotdeauna m-am intrebat despre ce vorbesc barbatii atunci cand sunt ei intre ei….“) care n-a devenit posibil decat odata cu revolutia feminista. Prostioarele astea ar fi avut mai mult farmec daca deciziile strict regizorale ale lui Scott – tinand de mizanscena (adica de felul in care aranjaza in cadru actorii si obiectele), de felul in care foloseste muzica etc. – n-ar fi fost in permanenta cat se poate de oarecare.