Time machine din opt difuzoare
Va vine sa credeti? O lunga perioada mi-am neglijat una dintre cele mai bune prietene din copilarie: muzica. Da, eu. Ascultand, prin natura meseriei, multa muzica, mult radio, in casti, in masina, pe iPod, am uitat sa ascult muzica asa cum imi promisesem s-o fac inca din adolescenta, cand simteam ca o sa incep sa superficializez relatia.
Muzica este peste tot in jurul nostru si de-aceea e tot mai proasta. Croitorii de note stiu ca suntem tot mai putin atenti la ea. Ascultam la birou in timp ce facem un powerpoint. Sau vorbim la telefon cu un client. Sau facem un buget. Si-atunci, ca sa nu ne deranjeze, e simpla. E repetitiva. Sa nu ne ceara atentie. Unde sunt orele adolescentine petrecute intre boxe? Unde sunt chefurile in care ascultam tolaniti pe jos tot Wish You Were Here-ul? Cand zece oameni abia rasuflau sa nu tulbure inceputul de la Shine On You Crazy Diamond? Unde-s lacrimile de pe Simfonia a 9-a, de la mine din camera aia mica? Unde e extazul cand Adagio-ul ala molto e cantabile trasforma un pat, un birou si un dulap intr-un altar? Sunt fericit sa va spun ca sunt tot aici. Nu plecasera nicaieri. Doar uitasem de ele. Si nici de langa voi n-au plecat. Incercati intr-o zi, cand ramaneti singuri sau singure, sa va turnati un pahar de vin bun, rosu, aspru. Aprindeti doua, trei lumanari si dati drumul la amplif. Sau player. Sau media center. Telefonul pe silent. Si ascultati o ora muzica adolescentei. E trip, credeti-ma.
Adolescenta o sa se intoarca. Poate cu o lacrima, doua, nu le bagati in seama. Sunt de bucurie ca va reintalniti. Apoi, cu proaspata curiozitate de adolescent, incepeti sa cautati muzica. Noua. Buna. „Bun“, va aud. „Si maine la sedinta ce naiba fac?“. Vin cu tine. Ne asezam in ultima banca si radem de cadem pe jos.