De ce nu s-a infiintat pana acum o religie care s-o venereze pe Kristin Scott Thomas?
Dupa 15 ani de inchisoare, o femeie (Kristin Scott Thomas) care si-a ucis copilul (si care nici macar n-a incercat sa ofere vreo explicatie pentru fapta ei) vine sa locuiasca la sora ei (Elsa Zylberstein), care e maritata si are doi copii. Te iubesc mult – o productie franceza scrisa si regizata de Philippe Claudel – e in parte un mystery (de ce-a facut-o?), desi nu asta e partea cea mai interesanta: motivul eroinei, dezvaluit abia la final, se dovedeste a fi cel mai acceptabil din punct de vedere moral dintre toate motivele posibile, si e usor de ghicit – cu mult inainte de final devine limpede ca posibilitatea monstruozitatii ei e doar ceva cu care regizorul se joaca de dragul fiorului, nu e o posibilitate serioasa.
Mai interesant e traseul pe care eroina reintra in randul oamenilor – revine la viata: unele dintre intalnirile si incidentele de pe acest traseu sunt un pic prea livresti, prea „puse“ (sinuciderea politistului care se ocupa de eroina e in mod prea clar o borna, pusa acolo ca sa marcheze obligatia ei de a opta intre viata si moarte), dar schematismul lui Claudel e contrabalansat de talentul lui de a evoca un microcosmos uman (familie, prieteni, colegi de serviciu) in cotidianitatea sa (rutine, tabieturi, placeri). Si, in ochii multor spectatori, nici conformismul lui final, nici sforile trase prea la vedere nu vor conta pe langa faptul ca-i ofera lui Scott Thomas sansa de a merge mai departe ca niciodata cu specialitatea ei – un sange rece, nu lipsit de umor, care poate ascunde la fel de bine un preaplin de sentimente sau o incapacitate totala de a simti. Inainte de a fi numele unei formidabile actrite, numele ei e sinonim cu o formidabila alura – si niciun film nu i-a mai pus la dispozitie o vitrina atat de buna.