Ma vad! Ma vad!
E o dedublare ciudata atunci cand te uiti la tine, la televizor. Pentru ceilalti esti acolo, dar pentru tine esti si aici. Oamenii te judeca, te evalueaza si aici si acolo. Practic, ce-am simtit eu privindu-ma pe ecran este o dublare a emotiilor. Intr-un fel, eram nou, pe ecran. Am mai facut emisiuni, chiar zilnice, la televizor. Dar atunci era un fel de "uite ce pot sa fac!“. Eram un pusti rasfatat si teribilist, care incerca sa-si arate siesi ca, odata plecat de-acasa, poate face orice si, mai mult decat atat, o face in vazul unor milioane de oameni.
Acum e altfel. "Uite ce pot sa fac“ se transforma tot mai sigur in "uite ce stiu sa fac“. Nu-mi mai trebuie guri cazute de uimirepentru ca am indraznit neindraznitul. Nu mai vreau admiratia celor care ma apreciau ca fac nefacutul. E prea simplu. Acum vreau sa ma joc. Pur si simplu. Sa fac ce s-a mai facut si s-o fac atat de bine ca eu insumi sa cad in admiratie. Sa fac ce nu s-a mai facut dar cu atata naturalete ca nimanui n-o sa i se para o premiera. Sa fiu, in sfarsit, destul de matur ca sa creez copilareste. "Eu sunt tu in alta forma“, gandesc hindusii. Cand poate fi mai adevarat decat atunci cand te vezi, cu tot cu ganduri si emotii, pe un canal tv? Si daca imi place de mine acolo, nu mai am nevoie de aprecierea nimanui, pentru ca am mare incredere in gusturile mele. Si daca am intrat acolo, e ca si cum as fi intrat in retea. E ca un Matrix invers. Eu intru din lume in vis. Si peste toate astea mai am si norocul sa fiu in propriul rol.
Deci ce fac?
Ma joc.