De Citit : Editoriale

Lemn

| 23 aprilie

E posibil ca, in calitate de persoana particulara, Ioan Carmazan sa fie foarte inteligent. Dar ca regizor de film e complet – complet! – incapabil de gandire.

Pentru ca un film sa poata face obiectul unei discutii critice, in spatele lui trebuie sa existe ceva gandire. Un critic e antrenat sa caute gandirea auctoriala din spa­tele lucrurilor care se intampla pe ecran. Si, de obicei, ea exista: poate fi primitiva, precara s.a.m.d., dar exista – criticul poate macar sa-si dea seama ce fel de ton cauta regizorul sau ce filme l-au impresionat pe el. Dar Ioan Carmazan face filme sub orice critica – filme in care nu intra acel minimum de gandire lucida care ar face posibila discutarea lor. Pe lungi portiuni din noul lui film, O secun­da de viata, tonul pe care ne prezinta ce ne prezinta e imposibil de citit.

Ce fel de personaj se vrea a fi personajul principal – un baiat care isi petrece mult timp cocotat pe pervazul ferestrei sale, privind in gol? Un simbol al dezabuzarii tineretului de azi? O parodie de erou existentialist? Ce trebuie inteles din zambetele lui multe si tembele? Secventa in care isi lasa fosta prietena sa creada ca ar fi homo se vrea comica? Se vrea grava? E un indiciu al amoralitatii lui, cum e si faptul ca-l adaposteste pe ucigasul unei prostituate? Dar nu pare amoral, pare doar tembel. Ar trebui sa para inteligent? Sinuciderea prietenei se vrea comica sau tragicomica? Uciderea prostituatei e un fapt grav sau unul derizoriu?

Totul pare derizoriu in lumea lui I.C., dar acest derizoriu nu e un efect artistic, e doar ceea ce se intampla atunci cand pe ecran nu se fac si nu se spun decat bazaconii, iar tonului auctorial ii lipseste un minimum de precizie care sa indice ca acest univers e, totusi, sub controlul unei inteligente lucide. Universul lui I. C. nu e sub un asemenea control, deci nu e un univers, ci doar o serie de bazaconii puse pe pelicula.