Antichrist e Inca o dovada a ambitiei lui Lars von Trier. Din pacate nu si a marilor lui resurse de inteligenta cinematografica.
In Antichrist, Lars von Trier ne prezinta o confruntare feroce, sangeroasa la propriu, Intre un barbat si o femeie care tocmai si-au pierdut copilul. Sau, mai exact (avand In vedere ca nici el, nici ea nu poarta nume, ca sunt singurele personaje din film si ca se retrag intr-o casa din padure, loc caruia ii spun Edenul), confruntarea lor se vrea a fi cea dintre Barbat si Femeie: ambitiei lui arogante de a controla totul prin ratiune i se opun energiile ei profunde (irationale, vrajitoresti), pe fundalul unei naturi paradisiace doar in aparenta, in realitate cruda si bezmetica. In locul spectaculoaselor pariuri formale din alte filme de von Trier (precum Dogville) sau al micilor lui jocuri cu publicul (precum cele din Seful sefilor, unde a declarat ca a introdus In fiecare secventa cate un obiect care nu-si avea locul acolo), Antichrist vine cu un fel de elementaritate solemna. Sau sa fie vorba mai curand de o banalitate intelectuala bombastica? Atunci cand, pornind de la sugestia ca baietelul s-a sinucis din cauza socului pe care i l-a produs imaginea parintilor sai facand sex (ceea ce Freud numeste „scena primordiala“), von Trier Impinge tot mai departe asocierile Eros-Thanatos, ajungand la imaginea unui penis care ejaculeaza sange, In ce masura este el „elementar“ si In ce masura e pur si simplu banal (si redus la cele mai disperate tactici de a soca)? Sau, referitor la felul In care Isi prezinta eroina, In ce masura merita laudat pentru curajul de a merge pe urmele marelui dramaturg August Strindberg si ale marelui regizor Ingmar Bergman, fara a face concesii corectitudinii politice, si In ce masura merita amendat pentru prostia de a relua toate cliseele despre „irationalitatea feminina“?