Toy Story 3 e pur si simplu superb.
Seria Toy Story are la baza o idee simpla, careia oric(in)e (a fost) copil ii poate recunoaste adevarul emotional: aceea ca jucariile prind viata atunci cand copilul nu se uita; de fapt, ele sunt vii tot timpul, dar nu au voie sa se manifeste in fata stapanilor lor. De la un film la altul, realizatorii au mers tot mai departe pe firul acestei idei. Paradoxul dulce-amar si in ultima instanta tragic al conditiei de jucarie, asa cum reiesea deja din Toy Story 2, este ca traiesti cel mai intens atunci cand faci pe mortul in mainile copilului care se joaca cu tine; de-aceea nu te poti deconspira. Pe de alta parte, nedeconspirandu-te traiesti cu teroarea de a sfarsi aruncat la gunoi atunci cand te strici sau atunci cand copilul, facandu-se mare, se satura de tine.
Toy Story 3 exploreaza aceasta teroare pana aproape de limitele ei – la un moment dat, cowboy-ul Woody, cosmonautul Buzz si restul trupei se zbat pe o banda rulanta care-i duce inexorabil spre un incinerator –, dar o face cu o mare delicatete, cu o mare grija de a nu-i traumatiza pe spectatorii mai tineri, subliniind in permanenta vitalitatea acestor jucarii si reliefand reversul ei morbid atat cat sa dea o nota de stoicism eroismului lui Woody si al lui Buzz. Toy Story 3 incepe cu o aventura traita de ei doar in imaginatia stapanului lor (dupa un scenariu pe cat de delirant, pe atat de plauzibil ca produs al unei minti de copil); continua cu aventura propriuzisa – filmul evadarii lor dintr-o gradinita-inchisoare; si se incheie cu ei facand pe mortii, fericiti, in mainile a doi copii care se joaca. E in primul rand un film despre joaca si despre cum imaginatia copiilor se inspira din filme care se inspira la randul lor din imaginatia copiilor.