Freud: Irlandezii sunt un popor nepsihanalizabil
De prin liceu mi-am dat seama ca unele lucruri care imi plac sunt legate intr-un fel sau altul de Irlanda. Si, mai important, ca toate erau legate de un fir pe care nu puteam nici atunci si nu pot nici acum sa il formulez exact. E un fel de umor jucaus in seriozitatea lor. Ganditi-va doar la Oscar Wilde sau la U2. Cu timpul am citit mai mult, mi-a picat in mana un C.S. Lewis, un Yeats, am vazut roluri magistrale ale unui Peter O’Toole sau Daniel Day Lewis. Toti emana un candid amestec de barbatie si infantilism, salbaticie si eleganta. Cand am citit pentru prima data o autobiografie a lui Paul Hewson, celebrul Bono, m-am lasat cuprins de mirosul romantic al unei tari pe cat de libere, pe atat de traditionale. Mi-am facut singur o imagine despre Irlanda, banuind ca pe toate zidurile gasesti aforisme obraznice si istete, ca oamenii canta pe strada ca in superbul Once. Nu era nici pe departe asa.
Cand am ajuns la Dublin era seara. Am coborat din hotel, am intrat in primul bar, am salutat omul de la usa si am urcat in pub-ul unde speram sa regasesc atat de dorita familiaritate. Era un bar de cehi. A doua zi descopeream cu fiecare metru o Irlanda aproape londoneza. Civilizata, cocheta, cosmopolita. Niciun Boondock Saint, niciun rebel pe trotuar. Apoi insa, am inceput sa simt esenta peste tot. Din glumele pe care le spunea la microfon soferul de autobuz. Din cele ale ospatarilor. Din cantatul celor doi bautori de bere de la Brazen Head. Iar oamenii pe strazile aglomerate nu numai ca nu mai vaneaza englezi (nici n-au facut-o asa cum ii descriu filmele), dar iti si zambesc cu o deschidere pe care ti-ai dori-o si in Franta sau Germania. Si mi-am dat seama: in Irlanda cel mai important lucru sunt vorbele. Rar o sa gasesti un irlandez care sa nu foloseasca vorbitul ca pe un dans. Sau, cum a spus Oscar Wilde: noi irlandezii suntem prea poetici sa fim poeti. Suntem o natie de ratari superbe. Dar suntem cei mai buni vorbitori de la greci incoace.