De Citit : Editoriale

Invizibil

| 11 februarie

Cin’ le vede nu le crede.

Copilul se credea invizibil. Parintii l-au luat cu binisorul, apoi l-au snopit in bataie. Prea ii facea de rusine. Il aduceau vecinii taras, de urechi, de prin camari, livezi, cuibare si grajduri, pe unde se strecura cu acea convingere oarba ca nimeni nu-l poate amusina. Alteori, o stergea din clasa, sub nasul invatatorului, care, uluit, il lasase la inceput sa iasa nestingherit. Si unde se dusese? In cancelarie, sa schimbe notele din catalog. Toate matusile s-au luat de ganduri, caci le ciupea de pulpe, convins ca vor da vina pe purici. Dupa ciomageala, ii intrau mintile-n cap. Putin. Pana la prima tentatie, cand iar il apucau nacafalele cu ascunsul. Au incercat atunci sa-l convinga cu logica. Toata lumea il vedea si il prindea. Nu era o dovada ca nu-i asa? Dar, pentru el, realitatea era doar un pretext. Il prindeau pentru ca aveau noroc. Se loveau de el. Doar era invizibil si nu facut din aer! Cand avea loc ciocnirea, se ducea nevazosenia. Proful de religie l-a amenintat: Dumnezeu stabilise o data pentru totdeauna ca oamenii nu-s transparenti. Da, a raspuns, dar nici sa zboare si nici sa alerge mai repede ca vantul si ca gandul! Pas de te intelege cu el!

Ce mai atata vorba, toti vecinii radeau de bietii oameni ca de prostii satului! Ii ferise Dumnezeu de asemenea podoabe. Chiar despre asta vorbeau cei doi Amarioaiei, Paula si Victoras, infipti in capul patului, pe cand mana barbatului incepu sa framante crupa femeii. Uitara, deci, de vorba si o detera pe gafait. Si, exact cand sa fie, numai ce se aude, de langa pat, un pufnit si un sughit de ras. “Cine-i?” a strigat barbatul sarind gol-golut dintre asternuturi. A urmat un moment de tacere. Apoi podeaua a scartait orbeste si o voce copilareasca a raspuns, de nicaieri: “Nimeni!”