Ura nu asteapta decat o confirmare. Atat.
— Stiam. Popescu e un om de nimic. Toata lumea stie ca nici nu-l cheama Popescu, ci Ionescu. Auzi tu, sa-ti schimbi bunatate de nume parintesc! Da’ ce, ii era rusine de ai lui? Ce ascund Ionestii astia? Ceva murdar, mai mult ca sigur. Uite, si eu am avut un unchi, Ionescu, dupa mama, si nu ne-a fost rusine cu el. Dar Popescu si-a dat arama pe fata chiar azi. Eram, cum ma vezi si cum te vad, aici, exact la masa asta. Si pe cine vad? Pe Popescu, fost Ionescu. Ii fac semn, el bata. Ma agit. Ei bine, inchipuie-ti, a trecut, cu nasul pe sus, fara sa ma vada. Sa nu zici ca era omu’ adancit intr-ale lui. Iti spun eu, asculta-ma pe mine, n-are niciun gand. Are numai tafna. I s-a urcat la cap. E grandoman. Acum cativa ani, da, ziceam si eu ca e un talent, o capacitate…
M-am inselat. Un nimeni cu fumuri. Ne cunoastem de douazeci de ani – ne-am cunoscut, mai bine zis. Am vazut cu ochii mei cum isi pierde discernamantul. Nu, nu vreau sa aud nimic! L-a vazut si Iolanda, l-a fluierat Nelu, mi-au zis studenti de bine. Nici cu prajina nu-i ajungeai la nas. Distant, dispretuitor, cum a fost intotdeauna, nu ma contrazice, s-a hranit din prietenia noastra, m-a vampirizat. A primit un premiu. Ei, si? Premiile ne fac pe noi? Pe el l-a facut neom. Si daca-i mai iei apararea, sa stii ca ma ridic si plec.
Astimp, departe, la etajul opt, Popescu racaie usa apartamentului cu cheia si intra in hol. Inainteaza ca un melc cu ditamai casoiul in spate. Se lasa pe un fotoliu si bajbaie dupa telecomanda. Se uita o clipa si inchide. Azi dimineata si-a spart ochelarii lui „fund de sifon“ si a plutit toata ziulica intr-o supa de glasuri fara chipuri. Un acut sentiment de ridicol l-a strans de gat. Ofteaza din greu. Orbete, asa il faceau colegii, fara exceptie.