De Citit : Editoriale

Intrusul translucid

| 04 mai

Suntem creatori fara voia noastra.

Usa e intredeschisa. Intru cu precautie. Tonul lui fusese tainic si ragusit. Vocea cavernoasa m-a convins. Am intrat. Draperiile – trase, un aer statut sufoca sufrageria. Am dat sa aprind lumina si sa intreb: “Unde esti? Ce s-a-ntamplat? Ce te doare? Sa fugim?”, dar o mana rece m-a insfacat de incheietura. O mogaldeata ascunsa dupa fotoliu m-a tras in jos. Era prietenul meu, betivanul. “Sst!” Fata lui nu parea deloc joviala. Nici hazul lui nebun, innodat in jurul sticlelor, nu iesea la suprafata. Ochii ii erau injectati, iar privirea, atintita asupra dormitorului. “Acolo” i-a sunat vocea dogita “lighioana e acolo. Si pluteste.” “Un elefant roz?” M-a privit mustrator. “Sa stii, magarule, ca n-am baut mult aseara. Mai mult am mancat. Ciorba de burta, sarmale, tocanita, mititei… Daca am ras sapte beri… Si, dimineata, m-am trezit atacat! Nu rade! E acolo si pluteste!” “Ce pluteste? Un elefant roz?”
Trag perdelele si lumina cade ca un bolovan peste privirea lui injectata. Dar spaima nu-i dispare. Dimpotriva, fotonii ii ataca creierul cu violenta. E gata sa planga. Imi fac curaj si intru in dormitor. Pentru ca ma astept la o boratura ori la mizerie. Ei bine, nu. Brusc, il inteleg si il cred. In mijlocul dormitorului ravasit pluteste, cam la un metru inaltime, un soi de balon de sapun colcaind prin aer. E un balon monstruos, ce ocupa cam o jumatate de camera. Si e viu! Cand inaintez, se fereste de mine, ca o caracatita fara tentacule. Iar lumina ce intra printre jaluzele irizeaza pe suprafata lui subtire ca panza de paianjen. Raman cu gura cascata. Betivanul avea dreptate. Imi duc, ca proasta, mana la gura. Si exact in clipa aia, balonul viu crapa. Duhoarea ma inconjoara, ma sufoca, dar rad de se scutura camasa pe mine. Prietenul meu crease in somn o basina uriasa!