De Citit : Editoriale

Imblanzirea

| 01 iulie

Totul se plateste. Dar cine suporta consecintele?

— De ce nu vine? Eu vreau sa vie! – zice tare si casa pustie il ingana. Lucrusoarele stralucesc, bibelourile bibilesc, lampadarele lumineaza a giorno, asteptandu-si stapanii. E casa perfecta. Cuprins de turbare, barbatul se invirte ca o fiara injunghiata. Turbat si injunghiat – exact sentimentul care-l macina. Ah, dac-ar avea o putere – ba nu, daca s-ar putea transforma intr-o musca, sa zboare pe urmele ei, s-o descopere, sa-i tranteasca adevarul in fata. Sa-i spuna dintr-o suflare: „Curvo!“, apoi sa-i arunce in fata… Ofteaza, ce, ce altceva poate arunca in fata o musca decat un bazait? Te pomenesti ca-l si zdrobeste – cu pliciul. Iluzia extinctiei ii creeaza satisfactii profunde, desi infernale. Ceea ce nu-l impiedica s-o vizualizeze in cele mai lascive pozitii, practicand cele mai desucheate jocuri ale supunerii si nesupunerii, indraznind ceea ce nici el, cu gandul, nu gandeste. Se lasa abatut pe marginea impecabila (poti sa dai cu banul si o sa sara) a patului. O sa-l distruga. Femeia nu e om. Decat atunci cand e supusa, inlantuita, sclava neputincioasa… Se uita la ceas… „Pe cine am omorat, ce pacate platesc?“ O s-o stranga de gat, fara sa mai ceara explicatii. „O s-o omor – si gata.“ Ca un facut, inainte ca gandurile criminale sa ia o forma decisiva, se aud cheile, apoi tocurile, caderea pantofilor, plescaitul gentii. E ea. La ora asta! Furia lui face explozie. Ei si? Ea ii sare de gat, il pupiceste, il smotoceste si-i indruga banalitati. Ca o prietena, ca timpul fara el n-are niciun haz, c-o fi, c-o pati. Dar cand sting lumina, ea e chiar franta, lasa, maine dimineata – si adoarme. Cum sta cu ochii pe pereti, un tantar nenorocit bazaie in lumina lunii. Apuca pliciul si-i face de petrecanie dintr-o miscare. Asa, bestie!