Sunt indeajuns de sarac (sau de zgarcit, ar zice unii) incat sa fac si asta.
Am scormonit in gunoi la un mall, dupa aparatul dentar al lui fi-miu, uitat pe o tavita de la food-court. Greseala e a mea: l-am invatat sa debarasam singuri tavile dupa ce terminam de mancat, dupa moda de la McDonald’s. E drept, multe fast-fooduri te descurajeaza sa-ti duci tu, de unul singur, tava la gunoi. Nu e tocmai o prostie: sunt sigur ca un angajat de la curatenie ar fi detectat, pe sub servetele si farfurii de plastic, micul dispozitiv ortodontic de 2000 RON. Mi-am dat seama cand ne-am intors acasa. Revenit singur la locul faptei, am inceput sa cercetez cosul in care ne scuturaseram gunoiul.
„Ghinion: abia am schimbat sacul de plastic“, mi-a spus menajera. Mi-a facut o concesie si m-a lasat sa scotocesc in tomberonul mai mare, care primise deseurile cele mai recente. Nimic. Dupa citeva rugaminti, am fost lasat sa cercetez si ghena ierarhic superioara, in care ajung toate deseurile mall-ului, inclusiv cele de la baie si toaleta… M-au ajutat doi barbati cu lopeti si trei femei cu manusi de cauciuc. Eu – cu miinile goale, disperat sa gasesc aparatul copilului! Mi-era ciuda: nu apucase sa-l poarte nici macar o saptamana!! Dupa o vreme imi eficientizasem stilul: cerneam totul atent, ca un cautator de aur.
Dupa vreo jumatate de ora insa am renuntat, mai mult de jena fata de acei oameni pe care ii tineam din lucru, ravasindu-le sectorul. Daca ar fi sa spun acum ce predomina in toata acea gramada de resturi public-menajere, ce material anume mi-a ramas in memoria vizuala, tactila si olfactiva, nu am dubii: hartia. Kilometri si chintale de hartie: fie igienica, fie sub forma de servetele, fie sub forma ambalajelor de toate felurile. M-am murdarit de sosuri si m-am manjit cu substante inavuabile, dar m-am sters apoi, fara voie, de nesfarsitul torson celulozic. (Mult mai tarziu avea sa ma consoleze baiatul insusi, ai carui dinti s-au indreptat singuri, ca prin minune.)