Cine a zis ca fast-food-ul e inventie capitalista ori ignora, ori uita.
Perioada comunista n-a dus lipsa de „unitati de profil“ din ramura alimentatiei rapide: restaurante cu autoservire (numite in popor „plimba-tava“) si celebrele lacto-baruri (poreclite „la varice“, din pricina meselor inalte, fara scaune). Pe Magheru colt cu Maria Rosetti, unde e acum magazinul Vodafone, ani de zile s-au servit cremvursti in corn, net mai bogati in carne suina decat hot-dogii de azi. Multa vreme meniurile braseriilor afisau pe prima pagina asa-zisele „minuturi“, in mare parte feluri la gratar, numite astfel inca din secolul XIX, pentru ca – in illo tempore – desemnau mancaruri rapide, gata intr-un minut. E drept, denumirea nu li se mai justifica in anii ’80, cand asteptarea comenzii la restaurant crestea proportional cu asteptarea camionului cu carne…
Altceva, mai important, ne pregatea insa regimul totalitar in materie de hrana pentru mase: halele imense, construite la ordinul lui Ceausescu in diverse cartiere ale capitalei si care aveau sa fie transformate in anii postceausisti in mall-uri luxoase, erau destinate initial producerii si desfacerii in maniera industriala a hranei catre populatie. Activistii le spuneau „fabrici de mancare“, dupa modelul chinezesc si nord-coreean care le inspirasera; arhitectii care lucrasera la proiectarea lor le poreclisera, cu difidenta ironica, „circuri ale foamei“, datorita asemanarii cu cladirea Circului de Stat. Diriguirea industriala a maselor si a resurselor impunea tot mai urgent rezolvarea crizei alimentare.
Problema cozilor, a aprovizionarii „la negru“ si a acumularii de stocuri ilicite ar fi fost pe deplin rezolvata intr-un atare sistem de centrale fast-food de tip oriental-comunist. Ni se sortise existenta a eroului chaplinian din Timpuri Noi: de pe banda de productie pe linia automata de alimentare, direct, fara pierderi inutile, cu productivitate maxima.