Ultimele cuvinte pe care le-am rostit inainte sa ma asez la masa si sa astern aceste litere au fost: „Ce sa fac cu sarmalele mai intai, sa le mananc sau sa le scriu?“.
Zilele trecute, in urma unei discutii imaginare cu un prieten pasionat de vin, mi-am dat seama ca sarmalele sunt vinul romanului. Ganditi-va la puzderia de asemanari, atat de multe incat trebuie sa o luam cu inceputul. La fel ca vinul, sarmalele isi incep calatoria catre gurile noastre in pamant, acolo unde sudoarea taranului sau a tractorului se imbiba de minerale si suie prin capilare verzi, gadilate de soare si gandaci, pentru a se metamorfoza in cea mai buna varza din Europa.
Relieful variat dar si conditiile climaterice propice ale tarii noastre fac din Romania un paradis vegetal in care, ca niste bube verzi, convietuiesc zeci de specii de varza pentru sarmale. Pentru a capata acreala si sarateala muraturilor mai mici, frunzele verzelor ajung in butoaie de lemn, la fel ca si vinul, dar mai devreme. In timp ce vinul, odata in butoi, mai are putin si e gata, sarmaua ingramadita la intuneric inca se afla la pubertate. Maturizarea are loc atunci cand varza ajunge din butoaiele putitoare direct in bucataria gospodinelor, care le burdusesc cu orez, carne, mirodenii si ce le mai da prin cap la nivel zonal, pentru a le trimite in faza finala: fierberea. Ca si in cazul vinului, exista sute de mii de versiuni si posibilitati de sarmale, unele mai albe, altele mai rosii. Sarmalele, ca si vinu’, variaza in calitate de la an la an. Pentru ca sunt unite de destin, intre sarmale si vin nu trebuie sa existe concurenta, ci doar colaborare, desi sarmalele in frunza de vita au gresit, furandu-i strugurelui niste frunze din planta-mama. Nu-i nimic, le iertam si pe ele.