Haos si dezorientare
Opriti-va pe orice strada centrala – sa spunem Piata Romana, acolo, la intrarea in metrou si incercati sa inventariati din ochi ce populeaza strada, in afara de oameni. Cat din spatiul public e folosit de noi, oamenii, si cat e ocupat? Semne de circulatie si indicatoare in exces, panouri publicitare ce-ti taie drumul, pitici, pomi si pomisori in glastre, garduri, gardulete si jardiniere inutile, chioscuri si alte device-uri de care n-avem nevoie. Senzatia de haos pe care o simtim ne face sa ne dorim sa trecem cat mai repede prin astfel locuri, cu ochii-n pamant, ca sa nu ne impiedicam de ceva-ul in exces. Primarul care va fi suficient de intelept si capabil sa-si puna bunul simt la treaba va avea surpriza sa descopere ca va fi mai apreciat daca face un pic de ordine decat atunci cand asfalteaza o strada. Daca facem si un calcul la acest inventar, cat costa acest haos si cine castiga din el, o sa descoperim ca debaraua ne costa al dracului de mult. Si raportul performanta/pret e tot atat cat al ciresei de pe tort. Sa luam doar piticutii de parcare, stalpisorii aia flexibili si plasticosi, care par sa-i copieze pe cei din Amsterdam. Insa acolo sunt masivi si eterni parca, au semnul orasului pe ei, sunt un element cu autentica valoare de reprezentare. Sunt un simbol, chiar au un rol. Importul de piticuti de la noi seamana cu aruncarea banilor pe fereastra pentru panselute. Sunt „o consumabila“. Fara identitate, ieftini si provizorii. Ce simplu poate fi totul: primaria face o competitie si alege un model; are drepturi pe acest model si omologarea necesara; scoate la licitatie pentru producatori, la fiecare inceput de an, o anumita cantitate de „piticuti“. Se asigura ca devine un monopol? E posibil; care primar isi face campanie din sustinerea economiei locale?