Das weisse Band / Panglica alba, filmul premiat anul trecut cu Palme d’Or, vine in sfarsit si pe ecranele noastre (din 14 mai).
Filmul lui Michael Haneke, Panglica alba, spune povestea fictiva a unei serii de evenimente violente care ar fi tulburat viata unui sat german, cu putin inaintea Primului Razboi Mondial: un accident de munca, o sinucidere, doua acte de distrugere (niste rasaduri de varza si un hambar) si trei sau patru agresiuni fizice comise cu perfidie si sange rece, una asupra unui doctor si celelalte asupra unor copii. In aceste din urma cazuri, autorii nu sunt identificati cu certitudine nici macar la sfarsitul filmului.
Haneke nu ne propune o investigatie politista, ci una de alt tip. La inceput, o voce din off apartinand unuia dintre personaje si adresandu-ni-se la mult timp dupa evenimente isi exprima speranta ca povestea sa va ajuta la întelegerea a ceea ce s-a petrecut mai tarziu in Germania. Cand mai tarziu? Fara doar si poate, atunci când copiii s-au facut mari, iar Hitler a venit la putere. Filmul e despre lucrurile care i-au format pe acesti copii: cruzimea exercitata asupra lor de tati sub numele de „disciplina“, lipsa de putere a femeilor din comunitate, resentimentele celor mai putin avuti impotriva celor avuti, ipocrizia tuturor. Bineinteles ca demascarea unei societati aparent solide drept una corupta moral nu e un spectacol nou, dar Haneke il orchestreaza cu mare finete: personajele lui sunt portretizate prea in detaliu ca sa poata fi expediate drept „caricaturi“, iar demascarile lor sunt infaptuite in pasi mici, splendid calculati. Haneke exceleaza in dozarea dezvaluirilor, in prelungirea momentelor in care uratenia cate unui personaj prinde contur; in felul lui, e si el un maestru al cruzimii, iar culmea cruzimii lui e sa faca filmul (care e in alb-negru) foarte frumos de privit.