Cu sau fara voie, bucatarii din oras ne propun inovatii gastronomic surprinzatoare.
Prima data mi s-a intamplat la un restaurant dintr-acela cu meniul scris intr-o italiana ezitanta, care te imbie cu j’de feluri de pizza si t’spe feluri de paste (evident, din punga); dar care, avand bucatar roman, indeobste bun, iti asigura patru-cinci feluri de ciorba. Am comandat ciorba de burta. La scurt timp am primit bolul aburind: zeama era bine dreasa, nu-i mai trebuia nimic. I-am desertat insa toata smantana din ceasca: prea era proaspata… Si atunci, pentru compensare, a trebuit sa-i mai adaug otet. In oliviera, insa – tadam! – otet balsamic. (Adica bai! Ne domnim…) Evident, puteam sa cer sa-mi aduca simplu otet de vin, de la bucatarie…
Dar am zis: hai sa experimentez… Am desertat mult lichid gros si negru, pana cand frumoasa culoare galbena a ciorbei a capatat o nuanta maronie. N-a fost rau deloc! Nu mai era burta de-a noastra, romaneasca; nu era nici trippa in brodo, cum se face in nordul Italiei. Era o savoare noua, care imbina porcaiala groasa a zemei cu o aroma mediteraneana. Acum ma gandesc ca mergea si niste busuioc…
A doua oara mi s-a intamplat la un restaurant mai neaos, unde am comandat ciorba de cocos. N-a fost deloc rea, insa ori bucatarul era ardelean, ori ramasesera fara bors… Mai trebuia acrita clar! Pe masa, din nou, – otet balsamic! Bai, ce-i asta?! S-a terminat otetul Vincon la Metro sau ce? Deja papilele presimteau gustul… Am turnat vartos (balsamicul e mai putin acid decat otetul romanesc) si am amestecat cu lingura. Mmm… ardeiul iute a completat la fix capodopera de fusion…