De Citit : Editoriale

Cinema si nu galagie vizuala

| 08 septembrie

The American o fi el pretentios, dar e si cinema adevarat, in sensul ca vadeste o grija cultivata pentru compozitia, durata, asamblarea etc. imaginilor si a sunetelor.

Pentru un film hollywoodian de genul lui (cu ucigasi profesionisti, arme sofisticate, femei fatale si peisaje europene), facut in zilele noastre, Americanul e destul de neobisnuit. Cere de la spectator un anume rafinament al ochiului – genul care nu se dobandeste doar prin frecventarea Multiplexurilor, ci si prin parcurgerea (macar) catorva muzee si albume de arta. Regizorul Anton Corbijn (care a inceput ca fotograf) nu e prea interesat de livrarea senzatiilor tari pe care le presupune genul (urmariri, explozii etc.), si cu atat mai putin de metodele cinematografice regulamentare de a le livra (montaj rapid, efecte sonore agresive etc.). Pe el il intriga modelele geometrice create de acoperisurile sau de stradutele unui orasel italian, sugestivitatea unei piatete sau a unei cafenele pustii, felul in care iluminatul nocturn pare sa vopseasca o stra­duta – pana aici in galben, de-aici in verde. Nu e doar un om de imagine, ci si unul de sunet, dar unul care stie sa foloseas­ca sunetul cu economie, contand pe tace­re ca sa-l puna in valoare. Vedeta filmului, George Clooney, ia parte la cateva urmariri, schimburi de focuri si scene de sex (mai putin pudice decat intr-un film hollywoodian obisnuit), dar principala sa activitate e bricolajul in linistea atelierului sau. Corbijn o fi el pretentios, dar face cinema adeva­rat, nu doar galagie vizuala. Din pacate, pretentiozitatea scenariului nu e la fel de bine acoperita – rafinamentul sau literar nu e (nici pe depar­te) comparabil cu rafinamentul regiei. In eforturile sale de a sugera ca in joc e mantuirea unui suflet, recurge la cele mai scolaresti simboluri si personaje-semnalizator – miei, fluturi, un popa si o prostituata cu inima de aur.