Lucian Ban si John Heber
Nu stiu cati dintre voi, cititorii fericiti ai rubricii acesteia ati avut copilaria chinuita de concertele duminicale ale filarmonicii. Eu am trecut prin acest purgatoriu si m-am ales cu o alergie acuta fata de muzica culta. Nu trezesti un pusti de 12 ani duminica la 9 sa-l imbraci la cravata si sa-l arunci intr-o sala in care singurul divertisment este iesirea. Deci nu am ascultat niciodata Enescu sau daca am ascultat n-am stiut si n-am vrut sa stiu ce-am ascultat, clar?
Mai tarziu, cand am incercat sa recuperez terenul pierdut, pur si simplu nu m-am mai intalnit cu „cel mai mare compozitor roman“. In schimb, sa vezi dracie, am asistat la concertul „Enescu re-imagined“ oferit joia trecuta de Lucian Ban si John Hebert. Ban a dus la New York cateva partituri de Enescu intre care unele absolut virgine, adica n-au fost niciodata interpretate si l-a invitat pe basistul Hebert sa le re-scrie, impreuna, in limbaj de jazz. Ceea ce a rezultat e corect denumit „re-imaginat“. S-a nascut, cu alte cuvinte, un spectacol care a avut cronici excelente in Statele Unite, la care contribuie inca 6 muzicieni: Ralph Alessi – trompeta, Tony Malaby – saxofon, Mat Maneri – viola, Albrecht Maurer – vioara, Gerald Cleaver – tobe si indianul Badal Roy la tablas. Mie mi-a placut imens ce-am trait la teatrul Majestic, dar faptul ca stiu ca au ramas pe dinafara mult mai multi doritori decat cei din sala m-a facut sa ma simt inca mai culpabil. Cred ca am fost singurul din public care l-a ascultat in premiera pe Enescu mai intai in versiunea „reimaginata“ in jazz. Iar cel mai grav mi se pare faptul ca dupa ce-am trait un Enescu intr-o limba mult mai prietenoasa, ajutat de diabolica vioara a lui Maurer, ma tem de primul contact cu Enescu interpretat de o orchestra simfonica. Daca o sa mi se para un cover trist dupa Ban-Hebert?