De Citit : Editoriale

Chibitz-chibitz, soarecele de tribuna

| 17 iunie

Am rezerve la statul pe banca.

Cand eram mica am tinut brusc cu Dinamo. Am vrut eu, mot, sa fiu gigi contra (expresia asta nu se mai potriveste, sunt doi in unul), sa ma opun tendintei clasei mele de a tine cu Steaua. Eu, justitiara, revoltata de lipsa de patriotism a colegilor mei, am decis sa combat acest act de tradare cu unul in sens opus dar in esenta identic. Cand ei strigau „hai!“ eu ziceam „huo“ si invers. Cu nervi, cu tambalau. Mi-a trecut, incepusem sa am treaba si a dat Dumnezeu de am inteles cat de zadarnic si pagubos e sa fii suporter profesionist. Iar astazi cand vad lupte aprige intre galerii imi dau si mai ascutit seama ca a-ti dedica atata timp sustinand niste jucatori inseamna a iesi tu insuti de pe terenul de joc. A fi deliberat outsider.

E in regula ocazional, dar sa faci aceasta declaratie ferma continuu e egal cu a depune armele. Pasivul ia locul activului. A-ti da cu parerea e singurul lucru care te misca, dar numai in zona fetei. Farmecul unui sport e sa-l practici, sa simti vigoarea dictand in timp ce sudoarea curge siroaie. Sa te intreci de cele mai multe ori cu tine, sa urci, sa cobori, sa te compari, sa speri, sa scrasnesti, sa visezi, sa plangi, sa te bucuri. Sa fii in joc, sa traiesti. A admira maiestria unora pe teren, a aplauda spectacolul mi se pare minunat, dar nu ca disciplina de concurs, ci doar ca placere de fin cunoscator.

Sa empatizez pana la a spune „v-am batut astazi, sac, suntem cei mai buni“ mi se pare acum comic. Care „v-am batut?“ E „v-aU batut“. „AU luat cupa/aU invins.“ Si in final „aU castigat si banii“. E frumos sa stai sa privesti un regal sportiv, e o reala placere sa ajungi la momentul cand s-a fluierat de final intr-o partida superba, cu atleti desavarsiti etaland geniu, dar cred ca nimic nu se compara cu a juca chiar tu. Chiar si la amatori.