Pasaport literar
In 1989, la varsta de 13 ani, informatiile pe care le aveam despre Occident proveneau din doua surse. Prima dintre ele era cea oficiala – televiziunea de stat, in special emisiunile de tip “Cadran Mondial”, continand inevitabilele imagini cu homelesi si tineri injectandu-si droguri. Cea neoficiala era construita din obiectele/bunurile pe care le vedeam in casele “vaporenilor”, cum li se spunea celor care lucrau pe navele comerciale, profesie foarte raspandita in orasul meu natal, Constanta.
Daca la televizor vedeam oameni care nu pastrau sau detineau bunuri, cand imi vizitam colegii de clasa si prietenii ai caror tati erau marinari, eram coplesit de lucrurile minunate pe care le adusesera din Vest. La varsta preadolescentei, cele doua reprezentari ale teritoriului magic de dincolo de hotare – viciu si saracie pe de-o parte, aparate electrocasnice, blugi si dulciuri in ambalaje stralucitoare pe de alta parte – se bateau cap in cap. Astfel imaginea mea despre Occident s-a format pe un cadru construit pe baze contradictorii. Ce stiam in mod cert, era faptul ca ei erau altfel.
Dupa 1990, incepand sa calatoresc, am inceput sa realizez ca devenisem si eu un “celalalt” in functie de tara in care ma aflam, eram perceput intr-un mod diferit, dupa o grila socio-culturala incontrolabila. Drept urmare, pana cand ajungeam in situatia de a fi cunoscut mai bine, actiunile conationalilor care ma precedasera ma etichetau apriori, intr-un fel foarte diferit de modul in care ma percepeam eu ca persoana. Nu mai eram Sterian Lorin (cum eram strigat la catalog si ma prezentam la scoala si liceu) ci “romanul ala”. O vreme am purtat tot timpul la mine un exemplar din “Postume” pentru ca pe coperta se afla fotografia mea, ceea ce mi se parea mai valabil ca un pasaport.