De Citit : Editoriale

Capodopera

| 01 iulie

Politist, adjectiv e cel mai cerebral film realizat vreodata in Romania si totodata un nou varf al eticii realiste care a regenerat filmul romanesc.

A explica pe scurt cum functioneaza Politist, adjectiv e o misiune care ma depaseste, dar as incerca printr-o comparatie. Ce spune Porumboiu aici nu e foarte diferit de ce spune Woody Allen in Match Point: ambii autori sunt preocupati de problema sensului – daca exista vreun sens in lucruri, dincolo de nevoia oamenilor de a vedea unul. Numai ca Porumboiu pune problema intr-un mod mult mai cinstit. Filmul lui Allen e o demonstratie dramatica a faptului ca lucrurile sunt complet lipsite de sens: autorul porneste cu aceasta idee si creeaza actiuni si personaje care s-o confirme. O face foarte inteligent, dar tot i se poate reprosa ca e manipulativ: realitatea pe care ne-o prezinta e alcatuita numai din elemente anume alese ca sa corespunda acelei idei prestabilite; deci acea „realitate“ e mai mult o serie de semne de-ale autorului, cu o captuseala de verosimilitate.
Dimpotriva, Porumboiu incearca sa nu vorbeasca decat prin intermediul realitatii celei mai obiective: ce poate fi mai obiectiv decat definitiile pe care eroul le citeste din DEX sau decat faptul ca, dupa cum il informeaza sotia lui, „nici o“ nu se mai scrie „nici o“, ci „nicio“? Porumboiu doar gaseste corelatii intre fapte; faptele insele sunt perfect obiective – nu sunt prelucrate in niciun fel ca sa semnifice ce vrea autorul. Demonstratia lui e mult mai greu refutabila decat a lui Allen, pentru ca nici macar nu pare demonstratia lui: e ca si cand nu artistul s-ar folosi de realitate ca sa demonstreze ceva, ci realitatea s-ar folosi de artist ca sa se confeseze. In orice caz, acesta e idealul – idealul dintotdeauna al realismului cinematografic.
Stralucitul film al lui Porumboiu nu reprezinta o ruptura cu realismul lui Cristi Puiu, ci o continuare a lui.