Cand o sa am timp, o sa-l pierd.
De fiecare data cand auzea prostia cu „nu lasa pe maine ce poti face azi“ il apucau pandaliile. Era un lenes incorigibil si singura lui pretentie era sa fie lasat in pace. Sa zaca. Sa-i priveasca pe altii agitandu-se. Dar cand se scobea, visator, intre dinti, il trimiteau la cumparaturi. Cand casca de-i trozneau falcile, il puneau sa-si faca temele, cand zacea cu o carte in mana, il trimiteau in excursie. Se obisnuise sa fure timp: dormea in clasa cu ochii deschisi, zicea da cand trebuia sa aprobe, sau nu cand nu. Lenevea in parc, apoi zicea ca s-a terminat. Orice. Lapte, paine, adidasi, pepsi. In armata, cerea garda cea mai rea, de la miezul noptii, sa scape. Dormea in cizme, dormea in masca de gaze si se trezea doar ca sa se intinda cat era de lung. Apoi s-a prins: la bulau era cel mai bine, de aia calca pe bec cu indaratnicie. Cand s-a intors, a tras targa pe uscat mult… o saptamana. S-a cerut singur in schimbul trei al fabricii de impachetat fum. Putea dormi ziua, putea sa leneveasca noaptea lunga, in voia inimii, printre colegii care chiuleau pe apucate. Acolo era Paradisul: nimeni nu muncea, leafa mergea.
Din pacate s-a indragostit de o lenesa ca el. L-a pus dracu’ sa-i impartaseasca pofta lui de a nu face nimic. S-au imbarligat si, cum se intampla, a iesit cu ochi si cu sprancene, asa ca s-au casatorit. Ei bine, lenesa lui partenera de viata si de nimic s-a dovedit a fi harnicuta. A daruit lumii patru copii in patru ani. Apoi l-a luat la rost. Trebuie casa, trebuie in schimbul de zi, ca-i rade lumea, trebuie sa planteze, sa taie, sa conduca, sa aduca. Asa a fost, dar mintea lui a sapat deja un tunel catre locul secret unde nimeni nu face nimic. Lumea crede ca-I uracios si taciturn. Dar el nu e aici. Aici e numai corpul care alearga de dimineata pana seara.