Cam puti.
Deci explicati-mi ca nu inteleg. Vad acum o stire: premierul a mancat la fast-food. Jurnalistilor nu li s-a permis accesul. Care jurnalisti? Care ne anuntau ieri ca acelasi premier si-a luat pantofi de 250 de lei, mai ceruse unii dar nu aveau marimea lui, ne-a informat chiar vanzatoarea. Chiar asa? Intr-atat asteptam de putin? Ce-nseamna de fapt informatie? Doar o propozitie oarecare atarnata de un individ cat de cat cunoscut in zona? Si noi, cei care ne uitam. Toti ne plangem de programele proaste – ntz, n-ai dom’le ce sa vezi – si le rasfoim totusi in continuare. E un dat de la ursitoare? E un blestem? E vreo datina? Ne intereseaza asta? Cere lumea banalitati despre oricine bazaie prin showbiz sau s-a cocotat prin politica in functii inalte? De ce acceptam totul ca pe ceva implacabil? Ce e cu noi? Ma uit si la francezi la stiri. Ne dau ultimele informatii despre japonezi, despre urmarile recentei catastrofe asupra vietii pescarilor.
La noi zilele trecute stirea de baza era cu oamenii care aduna zaharul imprastiat pe jos, proaspat achizitionat la reduceri. Vai ce amarati am ajuns, vai ce umilinta, vai in ce hal suntem. Inteleg, ploaia, lapovita, vartejurile sau furtunile vin peste noi si trebuie sa ne adaptam, gasim solutii: ne adapostim, luam umbrela, poate stam in casa. Dar de ce si programele teve sunt privite tot cu o ridicare din umeri neputincioasa? Putem sa le inlocuim cu orice altceva. Plimbari, conversatii, voluntariat, chiar caderi pe ganduri. De ce politica vine peste noi buhuhu, ca un fenomen natural catastrofal, cu care n-ai cum sa te pui? Ca nu e asta. E o simpla asezare ierarhica, hotarata de noi. E ca si cum ti-ai pus un bradut mirositor in masina. Nu-ti place mirosul – iei masuri. Nu mai functioneaza – intervii.
Nici chiar noi nu putem sa ne taraim asa la nesfarsit. Daca-i boala – sa ne tratam va rog. Nu vreau sa dam in altceva. Poate fi fatal.