Invictus (Neinfrant) al lui Clint Eastwood e un film ca o predica. Si nu ca una buna, ci ca una slaba, cu un limbaj de lemn si cu demonstratii simpliste.
Invictus, un film care incearca sa vorbeasca, intr-un mod cat mai atragator pentru publicul larg, despre procesul de reconciliere nationala demarat in Africa de Sud de catre presedintele Nelson Mandela, dupa multi ani de segregare rasiala, se concentreaza pe atentia acordata de Mandela (Morgan Freeman) echipei nationale de rugby – transformarii ei dintr-o echipa a albilor intr-una cu adevarat nationala si prestatiei ei la Cupa Mondiala din 1995 (pe care a castigat-o).
E o poveste care chiar merita sa ajunga la cat mai multi: o pilda luminoasa. Pacat ca felul in care o spune regizorul Clint Eastwood e unul atat de simplist. Iar simplificarile lui nu au meritul de a spori dramatismul evenimentelor reale, de a crea conflicte mai puternice etc. Dimpotriva. Neintrand deloc in chestiuni concrete de sport (ce tactici a folosit echipa? Care erau atuurile ei? Dar ale adversarilor? Care erau jucatorii mai talentati si care anume erau talentele lor? Cum a reusit o echipa initial debusolata sa se mobilizeze atat de bine?), Eastwood nu reuseste sa confere tensiune si nici macar inteligibilitate secventelor de meci – se intelege ca echipa a castigat numai pentru ca era sprijinita moral de catre Mandela si pentru ca vizitase ghetourile negrilor. Procesul de vindecare a ranilor nationale e prezentat fara macar o nota de scepticism (oare chiar a fost un succes total? Oare toti negrii si albii care s-au bucurat impreuna au continuat sa se iubeasca si a doua zi?), iar exemplificarile la nivel micro (infratirile dintre bodiguarzii prezidentiali albi si negri, dintre parintii capitanului de echipa si servitoarea lor etc.) sunt stangaci-schematice in cea mai proasta traditie a dramaturgiei didactice.