Pacatele unui politist nu e nici thriller, nici drama psihologica. E o pozna (cam gaga), comisa (cam laborios) de un anarhist batran.
La cateva luni dupa un accident care l-a lasat cu severe dureri de spate, locotenentul de politie Terence McDonagh (Nicolas Cage) a ajuns dependent de toate stupefiantele posibile. Pe parcursul filmului, care se numeste Pacatele unui politist (The Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans), el incearca sa rezolve un caz de omor multiplu si o ia razna tot mai rau: fura droguri din sediul politiei si de la diversi amarati de pe strada, pe care-i ameninta cu revolverul; tortureaza niste doamne in varsta si santajeaza un jucator de fotbal, pe echipa caruia a tot pariat (si a tot pierdut) bani; ajunge sa le datoreze bani unor gangsteri si sa-si ofere serviciile altor gangsteri.
Dar filmul nu e despre descompunerea lui psihica, si cu atat mai putin despre suferintele lui spirituale (care constituiau substanta filmului regizat in 1992 de Abel Ferrara, tot sub titlul Bad Lieutenant, cu Harvey Keitel in rolul politistului). E despre placerea pe care o gaseste politistul in propria-i deraiere, in abandonul autocontrolului, placere impartasita, in mod evident, de Cage si de regizorul Werner Herzog.
Acesta din urma are tupeul de a incheia filmul "cu bine" – cu concluzia ca Terence, asa cum e el, e un politist functional. Departe de a reprezenta o concesie comerciala din partea distinsului regizor german (autorul unor filme clasice ca Aguirre, mania lui Dumnezeu si Misterul lui Kaspar Hauser), filmul e inca o manifestare – ce-i drept, una cam gaga si cam la nivelul unei cioace – a spiritului sau anarhist. Iar pentru Cage reprezinta o revenire – dupa o lunga serie de eroisme conventionale in filme de actiune – la extravagantele expresioniste ale tineretii sale. Nu spun ca merita vazut – e chiar gaga –, dar banal nu e.