Ce e un nume? Un nimic…
Din capatul salii, pandesc un moment de respiro sau de tigara. Susoteala se scurge pe pereti si imi suna drept in ureche: "Cum ai spus? Prisaca? Aha, Prisacariu? Numa’ sa tiu minte!“ Presedintele isi sufla nasul, isi potriveste ochelarii, tuseste si graieste catre sala, victorios: „Domnilor, in astfel de momente dramatice, cum n-am cunoscut niciodata, vine un tanar, un spirit al adancurilor, dl Pirtocariu. Si-si pune elanul in slujba noastra, cum numai marile caractere pot. Dl Pompenariu poate. Bravo, domnule Spritocariu, astfel de caractere se nasc rar, dar se risipesc repede. Dl Prispanarie va dainui. Credeam ca vom fi condamnati sa inchidem sandramaua – scuzati-ma ca-i zic asa –, dar eram la capatul puterilor. Stiati, dle Preputariu? Ah, cata noblete! Ne scremeam – tot ca sa zic asa –, sa-i dam cep. Cand colo, rezolvarea era aicisa. Domnule Tucalariu, da-mi voie sa te pup. Esti ca copilul meu. Ce onomastica mandra, ce fericit caz de sinestezie: Pu-pa-ta-riu! Suna bine, domnilor! Precupetariu. Mmm… Sunt emotionat, literalmente. Dar emotia mea e nimic pe langa satisfactia pe care ne-o oferi dumneata (sa va zic dvs.?), iubite dle Prostocariu! Lupta la care sunteti chemat sa invingeti e sfanta. Planeta, civilizatia mondiala depinde de dl Partuzariu. Bun venit la sanul nostru – daca pot sa ma exprim asa –, tinere Parpanghelie!
La aceste vorbe, elogiatul se ridica, rosu-n obrazi, sufocandu-se:
— Ma cheama Prisacariu! Pri-sa-ca-riu! Ai inteles, vita batrana?
— Fireste, dle Pizdocariu!
Chiar in clipa aceea vad, atarnand din tavan, o esarfa maro pe care scrie cu litere de un verde electric: „Societatea vidanjorilor anonimi. Asociatie secreta!“ Carevasazica asa. Ma ridic si o sterg englezeste, urmarit de cuvintele duioase ale presedintelui:
— Bineinteles, dle Aprisacaritei!